27 decembrie – Sfântul Arhidiacon Ștefan: mărturia iubirii care nu se stinge

În a treia zi de la marea sărbătoare a Nașterii Domnului, Biserica așază înaintea ochilor noștri chipul luminos și cutremurător al Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic al creștinătății. Nu este o întâmplare această așezare liturgică: lângă Pruncul din Betleem, Care vine în lume din iubire, stă mărturia sângelui celui care a înțeles până la capăt ce înseamnă a-L urma pe Hristos.

Sfântul Ștefan nu a fost apostol, nici propovăduitor umblător prin cetăți, ci diacon — slujitor. Ales dintre cei șapte diaconi ai Bisericii primare, el era „plin de credință și de Duh Sfânt” (Faptele Apostolilor 6, 5). Slujirea lui nu se limita la împărțirea ajutoarelor materiale, ci se revărsa firesc în cuvânt, în rugăciune și în mărturisirea adevărului. Viața lui ne arată că slujirea autentică nu este niciodată mică sau neînsemnată, atunci când este făcută din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Mărturia Sfântului Ștefan atinge culmea în fața Sinedriului, când, învinuit pe nedrept, nu se apără pe sine, ci vestește cu îndrăzneală istoria lucrării lui Dumnezeu cu poporul Său. Cuvintele lui nu sunt agresive, ci adevărate; nu caută să câștige un proces, ci să trezească conștiințe. Iar atunci când pietrele încep să cadă, rugăciunea lui devine icoană vie a rugăciunii lui Hristos pe Cruce: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60).

Aici se află miezul învățăturii acestei zile: creștinismul nu este doar o credință mărturisită cu buzele, ci o viață trăită până la jertfă. Sfântul Ștefan nu moare blestemând, nu moare cerând dreptate omenească, ci moare iertând. Iertarea devine astfel semnul cel mai puternic al biruinței asupra răului.

Pentru creștinul de astăzi, Sfântul Ștefan rămâne un reper incomod, dar necesar. Într-o lume în care reacția rapidă, judecata și răzbunarea par firești, el ne cheamă la o altă măsură: măsura Crucii. Ne învață că adevărul spus fără iubire poate răni, dar adevărul rostit cu inimă curată poate mântui, chiar dacă aduce suferință celui care îl rostește.

Ziua de 27 decembrie ne amintește că Pruncul născut în iesle este Hristosul Care cheamă la urmarea Lui până la capăt. Bucuria Crăciunului nu este anulată de sângele mucenicilor, ci este pecetluită prin el. Lumina Betleemului nu se stinge în fața pietrelor, ci strălucește și mai puternic prin cei care o poartă în inimă.

Să-l rugăm pe Sfântul Arhidiacon Ștefan să ne dăruiască și nouă curajul mărturisirii, smerenia slujirii și, mai ales, puterea de a ierta. Pentru că, în cele din urmă, aceasta este cea mai convingătoare predică a creștinului: iubirea care nu se lasă învinsă nici măcar de moarte.