Ne zugrăvim chipul cu grijă, dar uităm că adevărata frumusețe este cea din inimă

Trăim într-o lume care își lustruiește necontenit exteriorul. Ne preocupă imaginea, hainele, aparențele, privirea celorlalți. Ne zugrăvim chipul cu grijă, dar uităm că adevărata frumusețe nu stă în față, ci în inimă. În timp ce omul modern își face selfie-uri, Dumnezeu caută sufletul.

Pilda celor doi lucrători din pădure ne atinge prin simplitatea ei. Când au doborât copacul, unul a zis: „La fel vom muri și noi și nu se va mai alege nimic de noi.” Dar celălalt i-a răspuns: „Abia atunci se va vedea pentru ce am fost buni: pentru mobilă sau pentru foc.” Cât adevăr se ascunde în aceste cuvinte! Cât trăim, ne putem arăta lumii frumoși, drepți, evlavioși chiar. Dar numai clipa morții, numai lumina judecății lui Dumnezeu va arăta ce suntem cu adevărat înlăuntrul nostru.

Adevărul este că Dumnezeu nu se uită la chip, ci la inimă. Nu la vorbele noastre, ci la roadele faptelor. Mulți par buni, dar puțini sunt curați. Mulți vorbesc despre credință, dar puțini o trăiesc. Mulți se arată milostivi, dar în ascuns poartă mândrie, invidie, sau nepăsare.

Omul se cunoaște la spovedanie, când se dezbracă de sine și își vede sufletul așa cum este. Acolo, în tăcerea dintre el și Dumnezeu, cade vălul aparențelor și se descoperă adevărul: cât de gol, cât de murdar, cât de rănit e omul pe dinăuntru. Iar alții, vai, ajung să se vadă abia la sfârșitul vieții, când nu mai pot schimba nimic.

De aceea, câtă vreme trăim, să ne cercetăm pe noi înșine. Să nu ne temem să privim în adâncul inimii, acolo unde Dumnezeu așază lumina conștiinței. Să îndrăznim să ne curățăm, să ne spovedim, să ne îndreptăm. Pentru că, la fel ca pomul din pădure, nu frumusețea scoarței ne mântuiește, ci curăția lemnului dinăuntru.

Frumoși pe dinafară putem fi toți. Dar numai cei curați pe dinăuntru vor lumina cu adevărat, pentru că ei nu ard în focul deznădejdii, ci luminează în focul iubirii lui Dumnezeu.